Baietii lunatici

Paul Tumanian

Inca din departare, inainte ca trasaturile fetei ei sa devina distincte, ii recunoscu silueta, mersul gratios. Venind spre el, desi fara doar si poate il recunoscuse si ea, nu se grabea. Cand fura fata in fata, ea statu nemiscata inaintea lui, cu capul usor inclinat, atintindu-l cu o privire in care convietuiau in buna armonie mirarea vaga, placerea revederii si reprosul: - Cum de esti calm, Laurian? Mai poti sa fii calm dupa tot ce s-a-ntamplat? Erau mai putin intrebari, cat mai degraba constatari de-ale ei, fugitive. Pentru Laurian nu era clar de ce, dintre toate, calmul lui era pentru ea o surpriza, cand pentru el, calmul nici nu era starea sa de spirit dominanta. Laura isi cobori privirea spre servieta pe care el o tinea in mana. - Asa de putine lucruri ti-ai luat? - Nu sunt lucruri, sunt bani. - Bani? repeta ea surprinsa. Umbli cu o servieta plina cu bani in pustietatea asta? Nu ti-e frica de raufacatori? Laurian privi distrat in jur. Magazinele garii aveau, toate, storurile coborate, definitiv coborate, iar parte din ele erau lipite cu afise de avertizare, invechite si mazgalite. Drept in fata, la o oarecare distanta, la capetele de peron, pufaiau rar locomotivele si, ceva mai incolo, fasaia lenes aburul sub vagoane.